Webstock. 10 ani de nota 10!

Recunosc, când am început să particip la conferințe mergeam pentru că trebuia să fiu acolo. La scurt timp am început să organizez eu microconferințe, iar prezența la evenimente începea să aibă dublu interes. Mă focusam pe contentul oferit, însă nu pierdeam din vedere nici modul în care se organizează. Știam cu ce furnizori de catering lucrează, unde se clasează locația și cum să mă organizez din punct de vedere cost efficient urmând exemplele lor. Citește în continuare „Webstock. 10 ani de nota 10!”

Printre Nichita și mașini

La 12 ani m-am băgat pe sub Oltcit-ul maică-mii că să îi înțeleg anatomia. Tot pe atunci începeam să mă joc cu ambreiajul și cutia de viteze ca să îmi intre în cap cum funcționează treaba. La 18 ani mă visam pe drumurile patriei, iar ai mei nici măcar nu m-au lăsat să dau de permis. Știu ei de ce. Taică-miu nici nu deține unul. La 22 m-am întors de la facultate și cu o parte din bursa primită mi-am făcut școala de șoferi. Am început sa conduc în zile ploioase de noiembrie ca mai apoi să fac cunoștință cu primul strat de zăpadă. Atunci am înțeles care e treaba cu propulsia. Și nu, pe atunci încă nu i se ridicase rangul de cocălărie BMW-ului.

Și nu, nu uit nici oamenii care m-au învățat să savurez un semidrift sau un burnout.
Pasiune?! Nu cred.
Fantezie?! Da. Dar cine nu o are?!

Când se întâmplă lucrurile frumoase?! Când te aștepți mai puțin.
Când ajungi să cunoști oamenii mișto?! Când nu îi cauți.
Când ajungi să îți dorești mai mult? Când guști.

Și totul incepe cu o poezie. Și continuă într-o poezie.

În weekend am fost la Romanian Retro Racing unde s-au incins cauciucurile în etapele 1 si 2 viteză pe circuit cu automobile istorice. Cum a fost pentru mine? Demn de istorie. Am auzit povești, una mai tare ca alta, despre ce înseamnă pasiunea pentru viteză, mașini istorice și mai ales, pentru oameni. Ohh… oameni… am cunoscut oameni mișto, de cale lungă, oameni cărora ai aloca tot timpul tău să le asculți experiențele pe patru roți și nu numai.

Premiere? Ohhh, da. Am stat în dreapta celui mai frumos om și am savurat fiecare curbă de pe circuit. M-am bucurat ca un copil de rezultate și am țopăit ca un iepure de fiecare dată când am terminat o cursă. M-am întristat profund când a cedat bestia pe 4 roți, dar am învățat ceva important: totul se repară. Chiar și sufletul.

Mă întrebi care este numitorul comun între poeziile lui Nichita si mașini? El. Sunt fascinanți oamenii care au pasiuni la ani lumină distanță. Iubesc tocurile, dar îmi place să trag cu arma, sunt alergică la mirosul de combustibil, dar ador să ard benzina, iubesc mașinile și bricolez.

El?! M-a atras în versuri și m-a cucerit cu o pasiune. Restul… Îmbrațișez începuturi.

Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Photo credit: Alexandru Rosieanu
Locație: MotorPark Romania

Îți spun tot ce aș fi vrut eu să aud… și ceva în plus. De la o soră mai mare…

Diferența dintre noi mi-a dezvoltat simțul matern. Chiar și atunci când te-am dat cu capul de portiera de la Oltcit. Apropo, încă mă mai întreb dacă de acolo ți se trage nebunia. Ai fost insuportabil de prezentă în adolescența mea și dacă ar fi să am vreun regret ar fi că nu am fost suficient de prezentă în a ta. Majoratul tău înseamnă firele mele albe care nu întârzie să apară, înseamnă suport necondiționat în decepții și un pavaj puternic la începutul de drum pe care alegi să mergi. Nu vreau să te influențez, nu vreau să urmezi un șablon și nici să trăiești visul altcuiva. Poți mai mult de atât. Însă câteva lucruri aș vrea să le ai în minte la fiecare pas pe care îl faci de acum încolo. Citește în continuare „Îți spun tot ce aș fi vrut eu să aud… și ceva în plus. De la o soră mai mare…”

Întoarcere la origini

Încă din timpurile preistorice, oamenii care se bazau doar pe ei înșiși și nu aveau pe nimeni alături care să îi protejeze erau victimele prădătorilor. Cei care aveau întotdeauna pe cineva în preajmă să le poarte de grijă, au reușit să supraviețuiască și să transmită urmașilor aceste legături apropiate.

Ne agățăm de oameni și de o nevoie absurdă de protecție și siguranță, iar simțul atașamentului câștigă teren în față rațiunii. De fapt, nevoia de a fi lângă o persoană ne însoțește la orice pas. Suntem învățați să depindem de o persoană semnificativă încă de la naștere, nu?! J. Bowlby enunța la un moment dat, în teorie, că pe tot parcursul vieții facem alegeri pentru a le oferi anumitor persoane statutul de „cel mai important om”. Citește în continuare „Întoarcere la origini”

Zâmbește, dragă!

„Nu ai zâmbit în dimineața asta…

Aș vrea să văd că ești bine, iar zâmbetul tău mi-ar garanta asta. Știu, e o perioada grea, dar trece. Nu vei zăbovi prea mult, dar lasă-mă să fiu lângă tine cum pot eu mai bine.”

Uneori, deși în doi, te simți atât de singur și epuizat de cotidian, de presiunea venită din exterior, pe care o iei și o cultivi în mintea ta, de lupta cu tine, de tot ce se întâmplă neprevăzut. Și simți că dacă pe tine te dărâmă, nu este nevoie să împarți cu cel de lângă tine… până la urmă, unul din voi trebuie să fie întreg și capabil să te salveze când simți că nu mai poți, nu?! Să te poți baza pe prezența și suportul lui. Dar știi câtă luptă interioară îi creezi?!

Acum, știți cum se spune, întotdeaua vezi mai bine din exterior. Acum văd, când shareuiesc experiențe și dau sfaturi. Pe care mi le-aș fi dorit să le aud chiar eu în momentul meu critic.

”Astăzi mi-a spus că nu zâmbesc. Dar cum aș putea să mai zâmbesc când astăzi mă trezesc să îmi iau din nou ziua în primire, zi care este oricum urâtă prin esență… abia aștept să scap, sacrificiul ăsta mă omoară.” Da… însă nu doar pe tine. Cineva suferă cot la cot cu tine. Și se simte vinovat și neputincios. Vrea să ofere mai mult, dar nu este suficient. Nu știe cum să se mai comporte și cum să îți mai fure un zâmbet. Și lupta lui crește în fiecare secundă în care caută variante și în care găsește ziduri.

Te sacrifici. Dar este vorba de echipă, nu?! Nu te vei sacrifica doar tu pe tot parcursul vieții în doi. Și să știi că ar fi mai bine să fie așa. Draga mea, noi suntem slabe, dar totuși atât de puternice și oricâte probleme am avea, le rezolvăm calculat, organizat și sub valuri de presiune. Plângem, ne îngrășăm (sau slăbim), ne încurajăm și facem față în orice circumstanță. Însă ei au fost educați să fie un suport și să gestioneze problemele ca un bărbat adevărat, că plânsul este dovada clară de slăbiciune și că slăbiciunea este și atunci când nu poate să își facă femeia să zâmbească. Dacă el are o problemă, nu o va discuta cu baieții la bere. O va discuta cu tine. Însă dacă tu ai o problemă, o discuți cu tine sau cu fetele la cafea. Știi că el este acolo, ca o gură de aer proaspăt, escapeul tău. Că ajungi acasă după o altă zi grea și că îți zâmbește.

Dar așa cum îți spuneam deja, apreciem adevarata valoare a omului atunci cand ne aflam intr-un impas, atunci cand esti pe punctul să îl pierzi sau după ce l-ai pierdut. El nu face lucrul ăsta intenționat, chiar mai mult de atât, în acest moment acumulează muuulte frustrări. Nici nu avem noi idei câte lucruri îi trec lui prin cap și la ce se gândește. Și nu toți sunt dispuși să rămână. Problemele vor exista mereu. Echipă.

Deci zâmbește. Pentru echipă.

*scrisoare deschisă către cea mai bună prietenă.

Gândirea pozitivă vs acceptarea realității

M-am oprit de curând la subiectul acesta. Acum ceva timp îl dezvoltam la cafea, cu fetele, și încercam să vedem unde este bine să îl aplicăm. Și împreună am tras ceva concluzii care par a fi conturate de oamenii în măsură să analizeze comportamente.

Gândirea pozitivă este realistă? Doar dacă este conștientă. Conștientizezi problema, te gândești la soluții și o aplici pe cea mai bună. În cazul în care nu conștientizezi însă, se numește negare, iar gândirea bazată pe negare este autosabotantă.

Ceea ce face, de fapt, gândirea pozitivă este să te înveţe cum să te hipnotizezi astfel încât să-ţi ignori adevăratele sentimente. Începi să-ţi blochezi conştiinţa într-o bulă în care tu exişti doar ca „cea mai bună versiune a ta“, zâmbind întotdeauna, plin de pozitivitate și voie bună. Această bulă te poate face să te simţi bine pe termen scurt, dar în timp se va sparge. Pentru că de fiecare dată când te forţezi să fii pozitiv, negativitatea creşte în interior. Poţi să negi sau să reprimi gândurile şi emoţiile negative, dar ele nu vor dispărea, ci doar vor lua amploare. Te vei autosabota.

Negarea pe termen lung nu înseamnă decât că te minți pe tine. Te va ajuta pe moment să depășești o pierdere, însă persistența nu îți va aduce nimic altceva decât suferință. Nu accepți, te complaci și te faci ascultat celor din jur cu gândul că cineva să te compătimească, să îți valideze sentimentul și să simți că înaintezi în direcția potrivită. Eventual te înconjori de oameni care îți spun doar ce vrei tu să auzi, însă acei oameni oare îți doresc întotdeauna binele?

Fii onest cu tine! Nu ascunde mizeria sub preș prin negare. Social media este plină de oameni care se mint. Nimeni nu își expune vulnerabilitatea, nu își expune problema, totul este roz și roz este lumea toată. Dacă vorbești este gândire pozitivă sau acceptare a realității? Ai greșit?! Capitulează, ridică bărbia și mergi, nu nega, dar nici nu gândi pozitiv. Gândirea pozitivă naște de cele mai multe ori așteptări. Acceptă realitatea. Știu, crede-mă, este extrem de greu, dar dacă ar fi ușor ar mai putea fi numită lecție?!

Cu drag,

 

Doar un călător – notes to yourself

Uneori, când simți că îți fuge viața de sub picioare și simți că cedezi, iar tot ce ți-a mai rămas este zâmbetul, când zilele te transformă în ceea ce nu ești, când respiri prin cei din jurul tău și nu pentru tine, când nu știi cu ce trăiești, că singura ta hrană este o gură de aer tare… ai nevoie de fix o secundă ca să te resuscitezi. Prima dată când am vorbit despre fracțiuni de secunde era să îmi las creierii prin Bucegi. Acum aș putea da vina pe PSD, pe CNADNR, pe oamenii ăia care au semnalizat cum au putut ei lucrarea de pe Centura București. Sau aș putea da vina pe mine pentru că viteză, pentru că grabă, pentru că absență, pentru că… Dar nu. Cred că aveam nevoie de acest moment ca să îmi amintesc cine sunt, ce pot și să nu uit să mulțumesc în fiecare zi. Să mă iubesc și să îi învăț și pe cei din jurul meu să se iubească, atunci când simt că nu pot înainta.

Data trecută spuneam că cineva acolo mă iubește, căci finalul ar fi fost tragic. Că până am ajuns jos mi-am făcut o retrospecție asupra tuturor lucrurilor care îmi formează prezentul și am realizat că într-o secundă pot dispărea toate. Doar o secundă de neatenție. Iar asta a fost a doua oară.

Mă întorc aici. Mă întorc la Valeria pe care o știam, dar care s-a pierdut urmând visuri și decepții.

Ne citim curând,

 

Pune-ți cenușă în cap!

Am auzit vorba asta acum puțin timp și de atunci o tot folosesc.

Obișnuiesc ca de fiecare dată când se ajunge la un moment de asumare în care toate persoanele implicate caută să se spele pe mâini, să preiau eu partea mai puțin plăcută. Cel mai des mi s-a întâmplat la job. Deadline-uri, greșeli de comunicare sau mai grav, de buget. Am trecut de atât de multe ori prin momente de genul ăsta că la un moment dat am spus stop și m-am băgat în ședință. De unde această asumare? De ce? îți zice cineva bogda’proste?! Ajuți cu adevărat pe cineva în situația aia? Dar pe tine… cu tine cum rămâne?! Îți pui cenușă în cap, îți asumi vina, mai miroși și a incompetență și nici de gramul ăla de recunoștință că ai acoperit nu ai parte. De aceea tot aud asta cu „Valeria, ești prea mică tu, o să vezi când mai crești.” Corect. Încep să văd.

Dar mai greu este momentul ăla în care încerci să îți asumi în viața personală. Și ai facut-o de multe ori. De obicei, oamenii tind să arate cu degetul, să sublinieze și să scoată și ochii cu greșeala făcută de cei de lângă, iar în funcție de gravitatea acesteia, să se posteze și în calitatea de victimă. Ei bine, știm, am fost cu toții puși în ambele situații, și de-o parte și de cealalta a baricadei. Dar totuși, cum ai reacționat?! Încerc să învăț de la tine.

Eu, de exemplu, aplic metoda Oglindă. Mă uit la mine și mă analizez. Mă gândesc la ce am făcut, la cum s-a ajuns acolo și ce aș fi putut face mai bine. Îmi caut vina și mă analizez. De multe ori prea mult. Dar nu îți recomand asta. De multe ori te încarci cu greșeala ta și îți asumi factorii care te-au influențat să o faci. Decizia îți aparține întotdeauna, dar oameni suntem, adică imperfecți, iar prin puterea influenței tinzi să faci dintr-o decizie individuală, una de grup.

Întotdeauna vei găsi un bun mai bun decât ceea ce ai deja. Îți mai aduci aminte când eram mici și ne jucam în fața blocului?! Întotdeauna păpușa Andreei de la etajul trei era mai frumoasă, avea haine mai frumoase, iar părul… părul era blond, iar păpușa ta era brunetă. Dar mașinuța lui Claudiu, colegul de bancă cu care te întâlneai după ore ca să construiți trasee din nisip?! Era blindată și i se deschideau ușile. A ta era galbenă și nu avea nimic special. Sau mingea. Degeaba îi cumperi copilului tău toate culorile și dimensiunile că tot la mingea copilul cu care tocmai s-a împrietenit în parc trage.

Așa e și când creștem. Levităm în jurul fericirii și încercăm să ajungem cât mai aproape de nucleu. De ce eu?! De ce acum?! Am stricat fericirea altora? De ce am făcut-o?! Pentru că FERICIRE. Pentru că până să o găsim, o căutăm și când o găsim nu suntem siguri că este a noastră, pentru că ne ia o grămadă de timp să ne obișnuim cu ea și atât de puțin timp să considerăm că ne aparține. Și nu, nu strici nimic din ce nu e deja stricat.

Oamenii tind să creadă că tot ce au le aparțin și nu trebuie să facă nimic mai mult. Și da, așa este. Dar sufletul nu este un lucru. Nu este un obiect și nu îți aparține. Nu vei poseda niciodată un om și nu îți va aparține fără acordul lui. Și dacă vrei să îți aparțină îi oferi fericire. Suntem capabili să oferim la fel cum și primim. Diferența este că uneori poți primi mai mult decât oferi sau poți oferii mai mult decât primești. Niciodată nu va exista un echilibru aici, dar totul depinde de tine și de limita pe care ți-o impui. Și dacă ești victima unei astfel de situații, gândește-te la câți de NU ai oferit la întrebările primite. În câte momente ai ezitat să îți faci aproapele fericit și de câte ori i-ai respins dorințele. De câte ori ai fost egoist și l-ai tratat cu EU putere. De câte ori ai țipat la el și ți-ai arătat brutal punctul de vedere. Și de câte ori l-ai ascultat?!

Ei bine, toți ne punem cenușă în cap măcar o dată în viață, dar parcă poziția de victimă e mai comodă.

Deci? Tu cum ai reacționat? Încerc să învăț de la tine.

Cu drag,

MK Asante și foaia albă

Vă spun din start că articolul ăsta nu este chiar în stilul obișnuit. Nu e pe feeling, nu vorbește despre pantofi sau orice altceva am mai postat aici. Este vorba de o lecție care mie mi-a dat de gândit.

De MK Asante am auzit întâmplător.

Omul este autor de bestseller, regizor, artist înregistrat și cel mai tânăr profesor de la Morgan State University. Și nu, nu i-a plăcut școala, a fost chiar un copil problemă.

Omu’ a descoperit in a good way modul incredibil de a conștientiza valoarea fricii pe care o simți înainte de a greși. Mi s-a părut o prostie la prima vedere, dar cam are o logică.

Când  era adolescent cu probleme la școală, profesoara de limbă engleză i-a pus în față o foaie albă și l-a îndrumat să scrie.

– Ce să scriu? – a întrebat el.

– Orice. Pentru a începe, nu trebui să fii măreț, dar pentru a ajunge măreț, trebuie neapărat să începi.

Și asta pare că i-a cam schimbat perspectiva. Peste ani, ajuns deja cunoscut, Asante ține un seminar cu prizonierii unei închisori în care le vorbește despre arta de a scrie. Acolo a întâlnit o grămadă de tineri deciși să-și schimbe complet viața.

Ieșind de acolo, a descoperit că unul dintre participanții seminarului, nu avea saltea în cameră. Destul de ciudat, știm care sunt condițiile de trai. Întrebat de ce nu are, omul i-a răspuns că salteaua confortabilă l-ar fi împăcat cu faptul că efectele greșelilor sunt ireversibile. ”Este prea confortabil și nu vreau să simt confortul într-un astfel de loc.” Astfel nu ar fi reușit să scape din aceste condiții pentru a obține mai mult.

Asante i-a întins o foaie albă.

Fiecare dintre noi este ca această foaie albă, care așteaptă să noteze pe ea noile realizări. Scrie-ți povestea în fiecare zi. Doar frica față de această coală albă face ca o istorie obișnuită să devină una minunată.

Colorează-te!

Răutatea celor din jur denotă ceea ce sunt ei, nu tu. Și răi ne pricepem cu toții să fim. Acceptă provocarea. Fă un compliment astăzi, sigur cineva îți va zâmbi, iar asta va colora foaia albă.

Ce spune Asante acum: „M-am uitat la foaia albă care strălucea ca un ocean în care se scăldau posibilitățile. Pustietatea ei m-a îndemnat să-mi spun povestea. Dar nu am putut. Eram speriat și înghețat. Erau multe lucruri pe care vroiam să le spun, dar mâna nu mi se mișca, cuvintele fiindu-mi blocate, ca apa de sub gheață”.

Mi-am propus să mă colorez și să scriu. Să îmi umplu coala albă și să trec peste frica de a nu greși. Mai bine să fac și să greșesc, decât să rămân la gândul ”cum ar fi fost dacă…?!”

Experiențele înseamnă greșeli, iar cumulul de greșeli te fac mai bun. Fii mai bun! 🙂

Cu drag, v.

Sursa foto: „Young Bucks” – MK Asante ft. King Mez