Când totul se rezumă la fracțiuni de secunde

„Alo?”

„Ce faci în weekend?”

„Păi să vezi, că nu știu exact, dar mă gândesc serios să…”

„Ok, uite de ce te-am sunat: în weekend mergi la munte, m-am gândit că avem nevoie mai mult ca oricând de relaxare, așa că maine să îți pregătești bagajele, plecăm. Ah, era să uit! să îți pui și costumul de baie în bagaj – cine știe, preventiv.”

„Ăăă… ok. Am voie să pledez nevinovată?” Nuh, planul a fost patentat. Vineri seară maraton de centru vechi, ajuns acasă la 4 a.m., făcut bagaje, ora 8 plecarea. Sinaia, stai că venim. Amu’… habar nu am cine i-a spus lui Johnny Depp, de a venit el săracu’ pân’ acolo, cert e că nu m-a găsit.

Check in, acomodare de zece minute și hai să merem la cota 2000. Grupul format din cupluri, căsătoriți, proaspăt căsătoriți, iar eu cu ea. Echipați, ei, noi două noooh, eram îmbrăcate de lofting la mare, dar mergem la 2100. În esență, e iunie, urcăm, coborâm, în telecabină e cald. Zis și făcut.

Ajunși la 1400, deja epuizați de selfie-uri și poze cu peisajele absolut mirifice, fără baterii la telefoane, schimbăm magistrala. Am crezut inițial că ne duce în Pipera, dar ne-a dus la 2000. Un peisaj absolut mirific: șantier, șanțuri și șenile. Dar suntem on the top of. Geaca începe să strângă, blugii rupți e clar că făceau parte din peisajul muncitoresc de la fața locului, dar nu ajutau prea mult pe ceață și frig, iar ochelarii de soare erau fix ce trebuiau la ceața lăsată.

Plan: „băi, am ajuns până aici, zic să coborâm cu telecabina la 1400 și de acolo coborâm la pas.” Genială idee, aerul curat, mersul pe jos, quality time with wonderful people. Aham. Și echipament de lofting. Așa că mi-am reprimat toate cuvintele de „compătimire” la adresa săracilor alora de la știri salvați de salvamonți. Nu a fost frig, a fost chiar ok, dar în blugi și ghete de stradă nu e deloc ok să mergi pe munte, credeți-mă – asta dacă vă trece prin cap.

Ce am pățit?

Cât pe ce să îmi las creierii pe un perete de susținere aflat la vreo 7 m mai jos, într-o vale abruptă.

Am descoperit cu această ocazie că am spirit de Spiderman, că pomul ala crescut strâmb a fost pus acolo cu mână bună și că geaca mea e de calitate, căci la câte crengi am luat, e ca nouă. Și eu la fel.

Cineva acolo mă iubește, e clar, căci finalul ar fi fost tragic. Adrenalina mi-a dat o stare de bine și eram ceva de genul „ce taaare, trebuie să o fac într-un mediu organizat” dar până am ajuns jos mi-am făcut o retrospecție asupra tuturor lucrurilor care îmi formează prezentul și am realizat că într-o secundă pot dispărea toate. Doar o secundă de neatenție.

Am realizat că nu spun „te iubesc” atât de des persoanelor care merită să audă asta, am realizat că sunt lucruri atât de importante pe care nu le-am făcut și realizez că norocul nu se rezumă la ultima pereche de pantofi marimea 36 de pe stoc. Și da, vara asta trebuie să ajung la TNT Brothers să sar de la 4000m și să simt cei 200km/h pe pielea mea.

Mi-am propus să zâmbesc mai mult, deși o fac mai tot timpul, să mă bucur mai mult și să profit mai mult. De tot. Weekendul ăsta a fost despre prietenie, despre oameni frumoși și exemple de iubire, despre cum mă doresc și lângă cine. Despre viață. Iar 60 de secunde mi-au trebuit să realizez că viața mea e frumoasă.

P.S. mai jos zâmbete imortalizate.

Cu drag,

v

IMG_377313351031_1165449313487541_2007493154_o13319702_1164600673572405_2125677636484825235_nIMG_3804.jpg13351071_1165449296820876_2046537560_o.jpg

Recunoaște că-ți place!
20

Un gând despre „Când totul se rezumă la fracțiuni de secunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *