For some this is the Everest

Ora 8, metrou. Afară plouă, iar eu nu am fost deloc inspirată. Sau mă rog… nu am vrut să fac pe plac vremii. Tocurile mele, victime ale pavelelor în continuă schimbare, victime și ele la rândul lor ale conducerii acestei minunate capitale europene. Slalom printre nămol și băltoace, dar mândră de performanța de a ajunge într-un timp destul de scurt la metrou.

Acolo erau ei, o doamnă trecută de 45 și cel mai probabil fiul, imobilizat într-un scaun cu rotile. Cum ajung ei să coboare la metrou? Simplu m-am gândit, totuși nu suntem noi ultimii fraieri, avem câte un lift prevăzut la fiecare stație. Lift – da, la vreo 30m de intrarea la metrou, la care doamna renunțase să mai aștepte în ploaie, pentru că ce să vezi?! Liftul era într-un continuu tranzit. Suprapopulat.

Da, ăsta este unul din momentele în care adun frustrări. În timp ce eu stau să mă dezmeticesc după actul de balet contemporan printre băltoace, în timp ce îmi admir pantofii comozi, în timp ce eu răsuflu mâhnită de vremea asta, o doamnă aduna frustrări considerându-se neputincioasă în fața băiatului. Neputincioasă din cauza vremii, a societății și a oamenilor comozi, care aleg liftul.

În timp ce superficialitatea și dorința de a epata ne conduce, unii oameni dau cu nasul de adevăratele probleme. Și întrebarea este, putem face ceva pentru ei? Dacă nu putem face ceva, putem măcar să nu le mai folosim liftul de la metrou, scaunul din autobuz sau locul de parcare marcat?

Americanii au apelat la spiritul civic. Da, dar noi nu suntem americani. Dar suntem oameni, nu?

bee78d6a-604f-4b3c-9daa-cd3e02c18fff-original
Sursa American Disability Association

Sursă foto aici

Recunoaște că-ți place!
error20

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *