Pune-ți cenușă în cap!

Am auzit vorba asta acum puțin timp și de atunci o tot folosesc.

Obișnuiesc ca de fiecare dată când se ajunge la un moment de asumare în care toate persoanele implicate caută să se spele pe mâini, să preiau eu partea mai puțin plăcută. Cel mai des mi s-a întâmplat la job. Deadline-uri, greșeli de comunicare sau mai grav, de buget. Am trecut de atât de multe ori prin momente de genul ăsta că la un moment dat am spus stop și m-am băgat în ședință. De unde această asumare? De ce? îți zice cineva bogda’proste?! Ajuți cu adevărat pe cineva în situația aia? Dar pe tine… cu tine cum rămâne?! Îți pui cenușă în cap, îți asumi vina, mai miroși și a incompetență și nici de gramul ăla de recunoștință că ai acoperit nu ai parte. De aceea tot aud asta cu „Valeria, ești prea mică tu, o să vezi când mai crești.” Corect. Încep să văd.

Dar mai greu este momentul ăla în care încerci să îți asumi în viața personală. Și ai facut-o de multe ori. De obicei, oamenii tind să arate cu degetul, să sublinieze și să scoată și ochii cu greșeala făcută de cei de lângă, iar în funcție de gravitatea acesteia, să se posteze și în calitatea de victimă. Ei bine, știm, am fost cu toții puși în ambele situații, și de-o parte și de cealalta a baricadei. Dar totuși, cum ai reacționat?! Încerc să învăț de la tine.

Eu, de exemplu, aplic metoda Oglindă. Mă uit la mine și mă analizez. Mă gândesc la ce am făcut, la cum s-a ajuns acolo și ce aș fi putut face mai bine. Îmi caut vina și mă analizez. De multe ori prea mult. Dar nu îți recomand asta. De multe ori te încarci cu greșeala ta și îți asumi factorii care te-au influențat să o faci. Decizia îți aparține întotdeauna, dar oameni suntem, adică imperfecți, iar prin puterea influenței tinzi să faci dintr-o decizie individuală, una de grup.

Întotdeauna vei găsi un bun mai bun decât ceea ce ai deja. Îți mai aduci aminte când eram mici și ne jucam în fața blocului?! Întotdeauna păpușa Andreei de la etajul trei era mai frumoasă, avea haine mai frumoase, iar părul… părul era blond, iar păpușa ta era brunetă. Dar mașinuța lui Claudiu, colegul de bancă cu care te întâlneai după ore ca să construiți trasee din nisip?! Era blindată și i se deschideau ușile. A ta era galbenă și nu avea nimic special. Sau mingea. Degeaba îi cumperi copilului tău toate culorile și dimensiunile că tot la mingea copilul cu care tocmai s-a împrietenit în parc trage.

Așa e și când creștem. Levităm în jurul fericirii și încercăm să ajungem cât mai aproape de nucleu. De ce eu?! De ce acum?! Am stricat fericirea altora? De ce am făcut-o?! Pentru că FERICIRE. Pentru că până să o găsim, o căutăm și când o găsim nu suntem siguri că este a noastră, pentru că ne ia o grămadă de timp să ne obișnuim cu ea și atât de puțin timp să considerăm că ne aparține. Și nu, nu strici nimic din ce nu e deja stricat.

Oamenii tind să creadă că tot ce au le aparțin și nu trebuie să facă nimic mai mult. Și da, așa este. Dar sufletul nu este un lucru. Nu este un obiect și nu îți aparține. Nu vei poseda niciodată un om și nu îți va aparține fără acordul lui. Și dacă vrei să îți aparțină îi oferi fericire. Suntem capabili să oferim la fel cum și primim. Diferența este că uneori poți primi mai mult decât oferi sau poți oferii mai mult decât primești. Niciodată nu va exista un echilibru aici, dar totul depinde de tine și de limita pe care ți-o impui. Și dacă ești victima unei astfel de situații, gândește-te la câți de NU ai oferit la întrebările primite. În câte momente ai ezitat să îți faci aproapele fericit și de câte ori i-ai respins dorințele. De câte ori ai fost egoist și l-ai tratat cu EU putere. De câte ori ai țipat la el și ți-ai arătat brutal punctul de vedere. Și de câte ori l-ai ascultat?!

Ei bine, toți ne punem cenușă în cap măcar o dată în viață, dar parcă poziția de victimă e mai comodă.

Deci? Tu cum ai reacționat? Încerc să învăț de la tine.

Cu drag,

Recunoaște că-ți place!
20

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *