Tu ai față de Taxify premium?

Nu scriu eu des, dar și când scriu mă mănâncă buricele degetelor de numa’ numa’ și îmi vin la cuvinte de mă pierd în ele. Acum însă, trebuie să vă povestesc ceva.

Se întâmpla ca aseară să onorez o invitație. Și merg în duo cu una dintre cele mai frumoase ființe din viața mea. Să dau bine la audiență. Acum na, că m-am mutat înapoi în civilizație se întâmplă și să nu mai scot mașina așa des din parcare. Cei care mă cunosc au pariat pe subiectul ”cât rezistă Valeria fără chestia aia roșie care pare a fi o mașină?” Ei bine, prieteni, e roadster, și rezist, că există și Taxify!!!

Aseară însă cum spuneam, am onorat. O oră întreagă de rezistență. Mai mult nu s-a putut, că joia muritorii lucrează pe plantație. Și zic să comandăm un taxify. Booon, doo minute. Perfect! Și vine.

*Valeria, știm că ești om de comunicare, îți place să auzi povești, da’ nu, nu trebuie să conversezi de fiecare dată.*

valeria – scuză-mă, dar ești pe premium? *e a doua oară săptămâna asta când mă aleg cu un Mercedes C class, poate selectez eu aiurea că de când mi-a ros Lușki ochelarii am ceva probleme.

driver – eu da, dar nu sunteți voi de premium!

Ei bine, declar oficial FMM, dle Romeo. Că rar rămân fără replică, da` pentru tine îmi veneau în valuri și nici acum nu știu pe care să o aleg.

Ce voiam să zic de fapt și mă aștept ca cei de la Taxify să primească o monitorizare media cu tag pe numele lor. De ce le lăsați la dispoziție numărul de telefon?!

Pentru că dl Romeo după ce ne-a lăsat acasă a constatat că cineva are potențial de premium:

Și mai las încă unul, că poate poate…

Care e treaba cu gdpr-ul?

Și eu acum nu înțeleg… dacă ne-a luat din Gaia înseamnă că nu suntem premium?!
Sunt dezamăgită…

Recunoaște că-ți place!
20

Popa și marea taină a botezului

Dumnezeu știe că nu sunt dusă la biserică. El și toți prietenii mei știu asta. Tata are propria lui teorie în ceea ce privește viața pe pământ, iar pe mama nu de puține ori am auzit-o zicând ”eee, draci. Dacă intru în biserică se dărâmă la câte păcate am!” De tata știu sigur că a intrat în biserică de fix cinci ori: că a fost nevoit să se însoare și să cunune, că și-a botezat fetele și ultima dată îmi aduc perfect aminte când, într-un an de Paște, mustrat de prietenul lui cel mai bun, popa (ironic, nu?!) că ora 5 dimineața e o oră târzie să vii să împărtășești copiii, a replicat, suficient de tare încât să îl audă toate babele prezente, că a avut treabă cu zdrelirea mielului. Mă rog, într-un vocabular mai puțin religios și bun de reprodus aici. Era clar că nu de plăcere se afla acolo. Dar mama, în schimb e mai mearsă așa la biserică. Ziua morților, pomeni și alte alea de prin calendar. Citește în continuare „Popa și marea taină a botezului”

Recunoaște că-ți place!
20

Marturia mai puțin legalei din #legalrunners

Știam că se implică în tot ce înseamnă cazuri sociale care au nevoie de un real ajutor.
Știam că el a ales să salveze animalele fără adăpost pentru că, de exemplu, acelea sunt cazuri care nu înduioșează un număr atât de mare de oameni.
Știam că se provoacă pe el atunci când luptă pentru o cauză.

Atât știam despre el și era suficient.

Mi-a scris într-o zi scurt și la obiect, iar mai jos las discuția:

El: tu alergi?
Eu: doar dacă în fața mea e agățată o pereche de pantofi sau ceva…
El: voiam sa te iau în echipa noastră pentru o cauză caritabilă, alergăm pentru copilașii care suferă de autism.
Eu: Mă bag! când? Am timp să îmi antrenez puțin pulsul? Că după 10 m eu scot limba.
El: Da, e în 14 octombrie. 10 km. Ai timp, te poți antrena cu mine.
Eu: OMG!!! E clar, o să mor! Nu puteai să începi cu informațiile astea înainte să zic că mă bag?!

Și de aici potopul. M-am antrenat, da… de fix două ori, în parc,  pe acolo pe unde erau tonetele de popcorn și vată pe băț. Și m-am mai antrenat eu, cu cateva zile înainte de marele eveniment când am făcut kilometrii întregi… cu mașina. Și cu o zi înainte am zis totuși să mă liniștesc ca să fiu pregătită de alergare. Așa că am rupt ringul de dans până la 4 dimineața, la una dintre cele mai frumoase nunți. Dar chiar am dormit. 2 ore. Și nu vă spun că am alergat pentru că întârziam la alergare… practic am alergat 3 km ca să pot lua startul la 10 km. A fost interesant. O mai fac?! Da. Pentru că nu am alergat pentru mine, pentru poze de facebook și nici măcar nu am reușit să fac vreun instastory, deci practic am fost degeaba, dar mă rog… De ce? Pentru că am promis să fac tot ce pot pentru copii de la ATCA. Pentru că am promis să dau totul în cei 10 km, pentru copii și pentru donațiile celor care au avut încredere că acei banuți ajung unde trebuie. Că mi-am triplat targetul și încrederea că într-o lume rea, există suflete curate. Și țin să mulțumesc! Mulțumesc oamenilor care au dat like, share și mai ales, care au donat.

Unii au zis că e prostie, alții tinerețe, dar vă zic, febra musculară se simte la fel. Și încă îmi cade capul pe birou. Cred cu tărie că împreună cu el lucrurile frumoase nu vor înceta să se întâmple și că #legalrunners se pavează cu bunătate, ambiție și dorința de a da puțin și celui de lângă.

Așa că MULȚUMESC!
Mulțumesc din suflet x 170!
170 de suflete și un singur diagnostic: autism.
170 de motive și o singură speranță.

Și dacă vrei să donezi, linkul este încă disponibil aici

Cu această ocazie vreau să mulțumesc mamei care m-a ajutat să îmi iau scutire de la orele de sport din generală, tatălui care mi-a zis toată viața că sunt o bleagă pentru că mă împiedic în propriile membre, lui Tudor care m-a rupt în bucăți când m-a luat la centru să văd copii și omului care m-a așteptat la finish cu trofeul ”always a winner” și aspirină.

Recunoaște că-ți place!
20

Webstock. 10 ani de nota 10!

Recunosc, când am început să particip la conferințe mergeam pentru că trebuia să fiu acolo. La scurt timp am început să organizez eu microconferințe, iar prezența la evenimente începea să aibă dublu interes. Mă focusam pe contentul oferit, însă nu pierdeam din vedere nici modul în care se organizează. Știam cu ce furnizori de catering lucrează, unde se clasează locația și cum să mă organizez din punct de vedere cost efficient urmând exemplele lor. Citește în continuare „Webstock. 10 ani de nota 10!”

Recunoaște că-ți place!
20

Printre Nichita și mașini

La 12 ani m-am băgat pe sub Oltcit-ul maică-mii că să îi înțeleg anatomia. Tot pe atunci începeam să mă joc cu ambreiajul și cutia de viteze ca să îmi intre în cap cum funcționează treaba. La 18 ani mă visam pe drumurile patriei, iar ai mei nici măcar nu m-au lăsat să dau de permis. Știu ei de ce. Taică-miu nici nu deține unul. La 22 m-am întors de la facultate și cu o parte din bursa primită mi-am făcut școala de șoferi. Am început sa conduc în zile ploioase de noiembrie ca mai apoi să fac cunoștință cu primul strat de zăpadă. Atunci am înțeles care e treaba cu propulsia. Și nu, pe atunci încă nu i se ridicase rangul de cocălărie BMW-ului.

Și nu, nu uit nici oamenii care m-au învățat să savurez un semidrift sau un burnout.
Pasiune?! Nu cred.
Fantezie?! Da. Dar cine nu o are?!

Când se întâmplă lucrurile frumoase?! Când te aștepți mai puțin.
Când ajungi să cunoști oamenii mișto?! Când nu îi cauți.
Când ajungi să îți dorești mai mult? Când guști.

Și totul incepe cu o poezie. Și continuă într-o poezie.

În weekend am fost la Romanian Retro Racing unde s-au incins cauciucurile în etapele 1 si 2 viteză pe circuit cu automobile istorice. Cum a fost pentru mine? Demn de istorie. Am auzit povești, una mai tare ca alta, despre ce înseamnă pasiunea pentru viteză, mașini istorice și mai ales, pentru oameni. Ohh… oameni… am cunoscut oameni mișto, de cale lungă, oameni cărora ai aloca tot timpul tău să le asculți experiențele pe patru roți și nu numai.

Premiere? Ohhh, da. Am stat în dreapta celui mai frumos om și am savurat fiecare curbă de pe circuit. M-am bucurat ca un copil de rezultate și am țopăit ca un iepure de fiecare dată când am terminat o cursă. M-am întristat profund când a cedat bestia pe 4 roți, dar am învățat ceva important: totul se repară. Chiar și sufletul.

Mă întrebi care este numitorul comun între poeziile lui Nichita si mașini? El. Sunt fascinanți oamenii care au pasiuni la ani lumină distanță. Iubesc tocurile, dar îmi place să trag cu arma, sunt alergică la mirosul de combustibil, dar ador să ard benzina, iubesc mașinile și bricolez.

El?! M-a atras în versuri și m-a cucerit cu o pasiune. Restul… Îmbrațișez începuturi.

Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Photo credit: Alexandru Rosieanu
Locație: MotorPark Romania
Recunoaște că-ți place!
20

Îți spun tot ce aș fi vrut eu să aud… și ceva în plus. De la o soră mai mare…

Diferența dintre noi mi-a dezvoltat simțul matern. Chiar și atunci când te-am dat cu capul de portiera de la Oltcit. Apropo, încă mă mai întreb dacă de acolo ți se trage nebunia. Ai fost insuportabil de prezentă în adolescența mea și dacă ar fi să am vreun regret ar fi că nu am fost suficient de prezentă în a ta. Majoratul tău înseamnă firele mele albe care nu întârzie să apară, înseamnă suport necondiționat în decepții și un pavaj puternic la începutul de drum pe care alegi să mergi. Nu vreau să te influențez, nu vreau să urmezi un șablon și nici să trăiești visul altcuiva. Poți mai mult de atât. Însă câteva lucruri aș vrea să le ai în minte la fiecare pas pe care îl faci de acum încolo. Citește în continuare „Îți spun tot ce aș fi vrut eu să aud… și ceva în plus. De la o soră mai mare…”

Recunoaște că-ți place!
20

Întoarcere la origini

Încă din timpurile preistorice, oamenii care se bazau doar pe ei înșiși și nu aveau pe nimeni alături care să îi protejeze erau victimele prădătorilor. Cei care aveau întotdeauna pe cineva în preajmă să le poarte de grijă, au reușit să supraviețuiască și să transmită urmașilor aceste legături apropiate.

Ne agățăm de oameni și de o nevoie absurdă de protecție și siguranță, iar simțul atașamentului câștigă teren în față rațiunii. De fapt, nevoia de a fi lângă o persoană ne însoțește la orice pas. Suntem învățați să depindem de o persoană semnificativă încă de la naștere, nu?! J. Bowlby enunța la un moment dat, în teorie, că pe tot parcursul vieții facem alegeri pentru a le oferi anumitor persoane statutul de „cel mai important om”. Citește în continuare „Întoarcere la origini”

Recunoaște că-ți place!
20

Zâmbește, dragă!

„Nu ai zâmbit în dimineața asta…

Aș vrea să văd că ești bine, iar zâmbetul tău mi-ar garanta asta. Știu, e o perioada grea, dar trece. Nu vei zăbovi prea mult, dar lasă-mă să fiu lângă tine cum pot eu mai bine.”

Uneori, deși în doi, te simți atât de singur și epuizat de cotidian, de presiunea venită din exterior, pe care o iei și o cultivi în mintea ta, de lupta cu tine, de tot ce se întâmplă neprevăzut. Și simți că dacă pe tine te dărâmă, nu este nevoie să împarți cu cel de lângă tine… până la urmă, unul din voi trebuie să fie întreg și capabil să te salveze când simți că nu mai poți, nu?! Să te poți baza pe prezența și suportul lui. Dar știi câtă luptă interioară îi creezi?!

Acum, știți cum se spune, întotdeaua vezi mai bine din exterior. Acum văd, când shareuiesc experiențe și dau sfaturi. Pe care mi le-aș fi dorit să le aud chiar eu în momentul meu critic.

”Astăzi mi-a spus că nu zâmbesc. Dar cum aș putea să mai zâmbesc când astăzi mă trezesc să îmi iau din nou ziua în primire, zi care este oricum urâtă prin esență… abia aștept să scap, sacrificiul ăsta mă omoară.” Da… însă nu doar pe tine. Cineva suferă cot la cot cu tine. Și se simte vinovat și neputincios. Vrea să ofere mai mult, dar nu este suficient. Nu știe cum să se mai comporte și cum să îți mai fure un zâmbet. Și lupta lui crește în fiecare secundă în care caută variante și în care găsește ziduri.

Te sacrifici. Dar este vorba de echipă, nu?! Nu te vei sacrifica doar tu pe tot parcursul vieții în doi. Și să știi că ar fi mai bine să fie așa. Draga mea, noi suntem slabe, dar totuși atât de puternice și oricâte probleme am avea, le rezolvăm calculat, organizat și sub valuri de presiune. Plângem, ne îngrășăm (sau slăbim), ne încurajăm și facem față în orice circumstanță. Însă ei au fost educați să fie un suport și să gestioneze problemele ca un bărbat adevărat, că plânsul este dovada clară de slăbiciune și că slăbiciunea este și atunci când nu poate să își facă femeia să zâmbească. Dacă el are o problemă, nu o va discuta cu baieții la bere. O va discuta cu tine. Însă dacă tu ai o problemă, o discuți cu tine sau cu fetele la cafea. Știi că el este acolo, ca o gură de aer proaspăt, escapeul tău. Că ajungi acasă după o altă zi grea și că îți zâmbește.

Dar așa cum îți spuneam deja, apreciem adevarata valoare a omului atunci cand ne aflam intr-un impas, atunci cand esti pe punctul să îl pierzi sau după ce l-ai pierdut. El nu face lucrul ăsta intenționat, chiar mai mult de atât, în acest moment acumulează muuulte frustrări. Nici nu avem noi idei câte lucruri îi trec lui prin cap și la ce se gândește. Și nu toți sunt dispuși să rămână. Problemele vor exista mereu. Echipă.

Deci zâmbește. Pentru echipă.

*scrisoare deschisă către cea mai bună prietenă.

Recunoaște că-ți place!
20

Gândirea pozitivă vs acceptarea realității

M-am oprit de curând la subiectul acesta. Acum ceva timp îl dezvoltam la cafea, cu fetele, și încercam să vedem unde este bine să îl aplicăm. Și împreună am tras ceva concluzii care par a fi conturate de oamenii în măsură să analizeze comportamente.

Gândirea pozitivă este realistă? Doar dacă este conștientă. Conștientizezi problema, te gândești la soluții și o aplici pe cea mai bună. În cazul în care nu conștientizezi însă, se numește negare, iar gândirea bazată pe negare este autosabotantă.

Ceea ce face, de fapt, gândirea pozitivă este să te înveţe cum să te hipnotizezi astfel încât să-ţi ignori adevăratele sentimente. Începi să-ţi blochezi conştiinţa într-o bulă în care tu exişti doar ca „cea mai bună versiune a ta“, zâmbind întotdeauna, plin de pozitivitate și voie bună. Această bulă te poate face să te simţi bine pe termen scurt, dar în timp se va sparge. Pentru că de fiecare dată când te forţezi să fii pozitiv, negativitatea creşte în interior. Poţi să negi sau să reprimi gândurile şi emoţiile negative, dar ele nu vor dispărea, ci doar vor lua amploare. Te vei autosabota.

Negarea pe termen lung nu înseamnă decât că te minți pe tine. Te va ajuta pe moment să depășești o pierdere, însă persistența nu îți va aduce nimic altceva decât suferință. Nu accepți, te complaci și te faci ascultat celor din jur cu gândul că cineva să te compătimească, să îți valideze sentimentul și să simți că înaintezi în direcția potrivită. Eventual te înconjori de oameni care îți spun doar ce vrei tu să auzi, însă acei oameni oare îți doresc întotdeauna binele?

Fii onest cu tine! Nu ascunde mizeria sub preș prin negare. Social media este plină de oameni care se mint. Nimeni nu își expune vulnerabilitatea, nu își expune problema, totul este roz și roz este lumea toată. Dacă vorbești este gândire pozitivă sau acceptare a realității? Ai greșit?! Capitulează, ridică bărbia și mergi, nu nega, dar nici nu gândi pozitiv. Gândirea pozitivă naște de cele mai multe ori așteptări. Acceptă realitatea. Știu, crede-mă, este extrem de greu, dar dacă ar fi ușor ar mai putea fi numită lecție?!

Cu drag,

 

Recunoaște că-ți place!
20

Doar un călător – notes to yourself

Uneori, când simți că îți fuge viața de sub picioare și simți că cedezi, iar tot ce ți-a mai rămas este zâmbetul, când zilele te transformă în ceea ce nu ești, când respiri prin cei din jurul tău și nu pentru tine, când nu știi cu ce trăiești, că singura ta hrană este o gură de aer tare… ai nevoie de fix o secundă ca să te resuscitezi. Prima dată când am vorbit despre fracțiuni de secunde era să îmi las creierii prin Bucegi. Acum aș putea da vina pe PSD, pe CNADNR, pe oamenii ăia care au semnalizat cum au putut ei lucrarea de pe Centura București. Sau aș putea da vina pe mine pentru că viteză, pentru că grabă, pentru că absență, pentru că… Dar nu. Cred că aveam nevoie de acest moment ca să îmi amintesc cine sunt, ce pot și să nu uit să mulțumesc în fiecare zi. Să mă iubesc și să îi învăț și pe cei din jurul meu să se iubească, atunci când simt că nu pot înainta.

Data trecută spuneam că cineva acolo mă iubește, căci finalul ar fi fost tragic. Că până am ajuns jos mi-am făcut o retrospecție asupra tuturor lucrurilor care îmi formează prezentul și am realizat că într-o secundă pot dispărea toate. Doar o secundă de neatenție. Iar asta a fost a doua oară.

Mă întorc aici. Mă întorc la Valeria pe care o știam, dar care s-a pierdut urmând visuri și decepții.

Ne citim curând,

 

Recunoaște că-ți place!
20