Alooo… 112?! Valeria găteşte.

Zice bine.  Am gătit şi mi-am însemnat în calendar ziua asta. E la fel de importantă ca mariile bătălii învăţate la istorie sau zilele de naştere ale apropiaţilor. Veţi spune că exagerez, că sigur am mai făcut asta că doar nu muream de foame până la 27 ani, dar vă spun sincer că mai mult de paste cu sos de la Mega nu am trudit în bucătărie. Şi evident pastele au ajuns jumătate la gunoi pentru că niciodată nu am reuşit să nimeresc cantitatea optimă sau timpul de fierbere. M-a mai lovit pe mine dorinţa de a face prăjituri şi am făcut Pavlova de atât de multe ori încât am considerat că a venit momentul să duc şi la birou vreo cateva. Nu ştiu de ce, dar nu a mâncat nimeni şi am ajuns rapid la concluzia că această nouă descoperire nu este apreciată la adevărata valoare, iar în acest caz nu are rost să o fructific.

Dar cum spuneam, am gătit. Şi nu aşa orice, o simplă omletă (care pentru Valeria nu e atât de simplă oricum) ci am gătit specialităţi din bucătăria coreeană, evident, asistată şi cu un extinctor la îndemână, dar ce mai contează?! Asta mi-a dat încredere că aş putea face mai mult decât să fiu stimabila responsabilă de spălatul vaselor. Împreună cu cei de la Seoul Restaurant am gătit supa norocului, Mandu Guk şi raiul papilelor, Galbi Jjim. Oamenii ăştia organizează constant cursuri de gătit, iar eu am ajuns puţin flower power printre cursanţi. Mi s-a părut puţin ciudat că eram doar vreo două feţe noi, dar după am descoperit şi de ce: păi pe măsură ce vii la un curs, nu ai cum să nu te abonezi şi să semnezi condica la fiecare curs.

Ştefania este o tipă minunată, căsătorită cu unul dintre cei mai good looking coreeni pe care i-am întâlnit. Acum mult timp s-au gândit să facă ceva pentru comunitatea coreenilor din România şi bine au făcut. Nu doar pentru comunitate, zic eu. Aşa a apărut Seoul, restaurantul coreean din Bucureşti, un loc deja cunoscut de toţi cei interesaţi şi de alte gusturi.

Nu o să scriu despre procesul tehnologic de prelucrare a costiţei de porc, pentru că eu m-am lăsat fascinată mai mult de modul în care poate un om să mânuiască cuţitul şi de modalitătile de a toca legumele, în special ceapa. De miros şi de mâncat.

Şi pentru că am primit neaşteptat de multe mesaje după ce am postat că îmi voi tăia degetele, iar în multe dintre ele am fost întrebată de reţete, las mai jos toate cele însoţite de poze. Iar dacă vă stârneşte interesul, like Restaurant Seoul  pentru a vedea când sunt următoarele cursuri.

Iar dacă ești în pană de idei în privinţa cadoului de Crăciun, iar timpul te presează, ei bine, dacă ştii că îi place să gătească, oferă o experienţă cu care sigur nu dai greş şi din care au şi papilele tale de câştigat. Și categoric, poți să îmi mulțumești în comentarii.

Reţetă Mandu Guk aici.

48277393_1992861187680707_8244578011190394880_n

Reţetă Galbi Jjim aici. (de departe, favorita mea!)

PS. pentru a uşura experienţa gătitului, vizitează unul dintre cele patru magazine din Bucureşti. La curs am gătit toate elementele, însă unele le găsiţi gata pregătite de folosit.

Kisses,

Recunoaște că-ți place!
error20

Popa și marea taină a botezului

Dumnezeu știe că nu sunt dusă la biserică. El și toți prietenii mei știu asta. Tata are propria lui teorie în ceea ce privește viața pe pământ, iar pe mama nu de puține ori am auzit-o zicând ”eee, draci. Dacă intru în biserică se dărâmă la câte păcate am!” De tata știu sigur că a intrat în biserică de fix cinci ori: că a fost nevoit să se însoare și să cunune, că și-a botezat fetele și ultima dată îmi aduc perfect aminte când, într-un an de Paște, mustrat de prietenul lui cel mai bun, popa (ironic, nu?!) că ora 5 dimineața e o oră târzie să vii să împărtășești copiii, a replicat, suficient de tare încât să îl audă toate babele prezente, că a avut treabă cu zdrelirea mielului. Mă rog, într-un vocabular mai puțin religios și bun de reprodus aici. Era clar că nu de plăcere se afla acolo. Dar mama, în schimb e mai mearsă așa la biserică. Ziua morților, pomeni și alte alea de prin calendar. Citește în continuare „Popa și marea taină a botezului”

Recunoaște că-ți place!
error20

Marturia mai puțin legalei din #legalrunners

Știam că se implică în tot ce înseamnă cazuri sociale care au nevoie de un real ajutor.
Știam că el a ales să salveze animalele fără adăpost pentru că, de exemplu, acelea sunt cazuri care nu înduioșează un număr atât de mare de oameni.
Știam că se provoacă pe el atunci când luptă pentru o cauză.

Atât știam despre el și era suficient.

Mi-a scris într-o zi scurt și la obiect, iar mai jos las discuția:

El: tu alergi?
Eu: doar dacă în fața mea e agățată o pereche de pantofi sau ceva…
El: voiam sa te iau în echipa noastră pentru o cauză caritabilă, alergăm pentru copilașii care suferă de autism.
Eu: Mă bag! când? Am timp să îmi antrenez puțin pulsul? Că după 10 m eu scot limba.
El: Da, e în 14 octombrie. 10 km. Ai timp, te poți antrena cu mine.
Eu: OMG!!! E clar, o să mor! Nu puteai să începi cu informațiile astea înainte să zic că mă bag?!

Și de aici potopul. M-am antrenat, da… de fix două ori, în parc,  pe acolo pe unde erau tonetele de popcorn și vată pe băț. Și m-am mai antrenat eu, cu cateva zile înainte de marele eveniment când am făcut kilometrii întregi… cu mașina. Și cu o zi înainte am zis totuși să mă liniștesc ca să fiu pregătită de alergare. Așa că am rupt ringul de dans până la 4 dimineața, la una dintre cele mai frumoase nunți. Dar chiar am dormit. 2 ore. Și nu vă spun că am alergat pentru că întârziam la alergare… practic am alergat 3 km ca să pot lua startul la 10 km. A fost interesant. O mai fac?! Da. Pentru că nu am alergat pentru mine, pentru poze de facebook și nici măcar nu am reușit să fac vreun instastory, deci practic am fost degeaba, dar mă rog… De ce? Pentru că am promis să fac tot ce pot pentru copii de la ATCA. Pentru că am promis să dau totul în cei 10 km, pentru copii și pentru donațiile celor care au avut încredere că acei banuți ajung unde trebuie. Că mi-am triplat targetul și încrederea că într-o lume rea, există suflete curate. Și țin să mulțumesc! Mulțumesc oamenilor care au dat like, share și mai ales, care au donat.

Unii au zis că e prostie, alții tinerețe, dar vă zic, febra musculară se simte la fel. Și încă îmi cade capul pe birou. Cred cu tărie că împreună cu el lucrurile frumoase nu vor înceta să se întâmple și că #legalrunners se pavează cu bunătate, ambiție și dorința de a da puțin și celui de lângă.

Așa că MULȚUMESC!
Mulțumesc din suflet x 170!
170 de suflete și un singur diagnostic: autism.
170 de motive și o singură speranță.

Și dacă vrei să donezi, linkul este încă disponibil aici

Cu această ocazie vreau să mulțumesc mamei care m-a ajutat să îmi iau scutire de la orele de sport din generală, tatălui care mi-a zis toată viața că sunt o bleagă pentru că mă împiedic în propriile membre, lui Tudor care m-a rupt în bucăți când m-a luat la centru să văd copii și omului care m-a așteptat la finish cu trofeul ”always a winner” și aspirină.

Recunoaște că-ți place!
error20

Printre Nichita și mașini

La 12 ani m-am băgat pe sub Oltcit-ul maică-mii că să îi înțeleg anatomia. Tot pe atunci începeam să mă joc cu ambreiajul și cutia de viteze ca să îmi intre în cap cum funcționează treaba. La 18 ani mă visam pe drumurile patriei, iar ai mei nici măcar nu m-au lăsat să dau de permis. Știu ei de ce. Taică-miu nici nu deține unul. La 22 m-am întors de la facultate și cu o parte din bursa primită mi-am făcut școala de șoferi. Am început sa conduc în zile ploioase de noiembrie ca mai apoi să fac cunoștință cu primul strat de zăpadă. Atunci am înțeles care e treaba cu propulsia. Și nu, pe atunci încă nu i se ridicase rangul de cocălărie BMW-ului.

Și nu, nu uit nici oamenii care m-au învățat să savurez un semidrift sau un burnout.
Pasiune?! Nu cred.
Fantezie?! Da. Dar cine nu o are?!

Când se întâmplă lucrurile frumoase?! Când te aștepți mai puțin.
Când ajungi să cunoști oamenii mișto?! Când nu îi cauți.
Când ajungi să îți dorești mai mult? Când guști.

Și totul incepe cu o poezie. Și continuă într-o poezie.

În weekend am fost la Romanian Retro Racing unde s-au incins cauciucurile în etapele 1 si 2 viteză pe circuit cu automobile istorice. Cum a fost pentru mine? Demn de istorie. Am auzit povești, una mai tare ca alta, despre ce înseamnă pasiunea pentru viteză, mașini istorice și mai ales, pentru oameni. Ohh… oameni… am cunoscut oameni mișto, de cale lungă, oameni cărora ai aloca tot timpul tău să le asculți experiențele pe patru roți și nu numai.

Premiere? Ohhh, da. Am stat în dreapta celui mai frumos om și am savurat fiecare curbă de pe circuit. M-am bucurat ca un copil de rezultate și am țopăit ca un iepure de fiecare dată când am terminat o cursă. M-am întristat profund când a cedat bestia pe 4 roți, dar am învățat ceva important: totul se repară. Chiar și sufletul.

Mă întrebi care este numitorul comun între poeziile lui Nichita si mașini? El. Sunt fascinanți oamenii care au pasiuni la ani lumină distanță. Iubesc tocurile, dar îmi place să trag cu arma, sunt alergică la mirosul de combustibil, dar ador să ard benzina, iubesc mașinile și bricolez.

El?! M-a atras în versuri și m-a cucerit cu o pasiune. Restul… Îmbrațișez începuturi.

Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Photo credit: Alexandru Rosieanu
Locație: MotorPark Romania
Recunoaște că-ți place!
error20

Gândirea pozitivă vs acceptarea realității

M-am oprit de curând la subiectul acesta. Acum ceva timp îl dezvoltam la cafea, cu fetele, și încercam să vedem unde este bine să îl aplicăm. Și împreună am tras ceva concluzii care par a fi conturate de oamenii în măsură să analizeze comportamente.

Gândirea pozitivă este realistă? Doar dacă este conștientă. Conștientizezi problema, te gândești la soluții și o aplici pe cea mai bună. În cazul în care nu conștientizezi însă, se numește negare, iar gândirea bazată pe negare este autosabotantă.

Ceea ce face, de fapt, gândirea pozitivă este să te înveţe cum să te hipnotizezi astfel încât să-ţi ignori adevăratele sentimente. Începi să-ţi blochezi conştiinţa într-o bulă în care tu exişti doar ca „cea mai bună versiune a ta“, zâmbind întotdeauna, plin de pozitivitate și voie bună. Această bulă te poate face să te simţi bine pe termen scurt, dar în timp se va sparge. Pentru că de fiecare dată când te forţezi să fii pozitiv, negativitatea creşte în interior. Poţi să negi sau să reprimi gândurile şi emoţiile negative, dar ele nu vor dispărea, ci doar vor lua amploare. Te vei autosabota.

Negarea pe termen lung nu înseamnă decât că te minți pe tine. Te va ajuta pe moment să depășești o pierdere, însă persistența nu îți va aduce nimic altceva decât suferință. Nu accepți, te complaci și te faci ascultat celor din jur cu gândul că cineva să te compătimească, să îți valideze sentimentul și să simți că înaintezi în direcția potrivită. Eventual te înconjori de oameni care îți spun doar ce vrei tu să auzi, însă acei oameni oare îți doresc întotdeauna binele?

Fii onest cu tine! Nu ascunde mizeria sub preș prin negare. Social media este plină de oameni care se mint. Nimeni nu își expune vulnerabilitatea, nu își expune problema, totul este roz și roz este lumea toată. Dacă vorbești este gândire pozitivă sau acceptare a realității? Ai greșit?! Capitulează, ridică bărbia și mergi, nu nega, dar nici nu gândi pozitiv. Gândirea pozitivă naște de cele mai multe ori așteptări. Acceptă realitatea. Știu, crede-mă, este extrem de greu, dar dacă ar fi ușor ar mai putea fi numită lecție?!

Cu drag,

 

Recunoaște că-ți place!
error20

Doar un călător – notes to yourself

Uneori, când simți că îți fuge viața de sub picioare și simți că cedezi, iar tot ce ți-a mai rămas este zâmbetul, când zilele te transformă în ceea ce nu ești, când respiri prin cei din jurul tău și nu pentru tine, când nu știi cu ce trăiești, că singura ta hrană este o gură de aer tare… ai nevoie de fix o secundă ca să te resuscitezi. Prima dată când am vorbit despre fracțiuni de secunde era să îmi las creierii prin Bucegi. Acum aș putea da vina pe PSD, pe CNADNR, pe oamenii ăia care au semnalizat cum au putut ei lucrarea de pe Centura București. Sau aș putea da vina pe mine pentru că viteză, pentru că grabă, pentru că absență, pentru că… Dar nu. Cred că aveam nevoie de acest moment ca să îmi amintesc cine sunt, ce pot și să nu uit să mulțumesc în fiecare zi. Să mă iubesc și să îi învăț și pe cei din jurul meu să se iubească, atunci când simt că nu pot înainta.

Data trecută spuneam că cineva acolo mă iubește, căci finalul ar fi fost tragic. Că până am ajuns jos mi-am făcut o retrospecție asupra tuturor lucrurilor care îmi formează prezentul și am realizat că într-o secundă pot dispărea toate. Doar o secundă de neatenție. Iar asta a fost a doua oară.

Mă întorc aici. Mă întorc la Valeria pe care o știam, dar care s-a pierdut urmând visuri și decepții.

Ne citim curând,

 

Recunoaște că-ți place!
error20

Pune-ți cenușă în cap!

Am auzit vorba asta acum puțin timp și de atunci o tot folosesc.

Obișnuiesc ca de fiecare dată când se ajunge la un moment de asumare în care toate persoanele implicate caută să se spele pe mâini, să preiau eu partea mai puțin plăcută. Cel mai des mi s-a întâmplat la job. Deadline-uri, greșeli de comunicare sau mai grav, de buget. Am trecut de atât de multe ori prin momente de genul ăsta că la un moment dat am spus stop și m-am băgat în ședință. De unde această asumare? De ce? îți zice cineva bogda’proste?! Ajuți cu adevărat pe cineva în situația aia? Dar pe tine… cu tine cum rămâne?! Îți pui cenușă în cap, îți asumi vina, mai miroși și a incompetență și nici de gramul ăla de recunoștință că ai acoperit nu ai parte. De aceea tot aud asta cu „Valeria, ești prea mică tu, o să vezi când mai crești.” Corect. Încep să văd.

Dar mai greu este momentul ăla în care încerci să îți asumi în viața personală. Și ai facut-o de multe ori. De obicei, oamenii tind să arate cu degetul, să sublinieze și să scoată și ochii cu greșeala făcută de cei de lângă, iar în funcție de gravitatea acesteia, să se posteze și în calitatea de victimă. Ei bine, știm, am fost cu toții puși în ambele situații, și de-o parte și de cealalta a baricadei. Dar totuși, cum ai reacționat?! Încerc să învăț de la tine.

Eu, de exemplu, aplic metoda Oglindă. Mă uit la mine și mă analizez. Mă gândesc la ce am făcut, la cum s-a ajuns acolo și ce aș fi putut face mai bine. Îmi caut vina și mă analizez. De multe ori prea mult. Dar nu îți recomand asta. De multe ori te încarci cu greșeala ta și îți asumi factorii care te-au influențat să o faci. Decizia îți aparține întotdeauna, dar oameni suntem, adică imperfecți, iar prin puterea influenței tinzi să faci dintr-o decizie individuală, una de grup.

Întotdeauna vei găsi un bun mai bun decât ceea ce ai deja. Îți mai aduci aminte când eram mici și ne jucam în fața blocului?! Întotdeauna păpușa Andreei de la etajul trei era mai frumoasă, avea haine mai frumoase, iar părul… părul era blond, iar păpușa ta era brunetă. Dar mașinuța lui Claudiu, colegul de bancă cu care te întâlneai după ore ca să construiți trasee din nisip?! Era blindată și i se deschideau ușile. A ta era galbenă și nu avea nimic special. Sau mingea. Degeaba îi cumperi copilului tău toate culorile și dimensiunile că tot la mingea copilul cu care tocmai s-a împrietenit în parc trage.

Așa e și când creștem. Levităm în jurul fericirii și încercăm să ajungem cât mai aproape de nucleu. De ce eu?! De ce acum?! Am stricat fericirea altora? De ce am făcut-o?! Pentru că FERICIRE. Pentru că până să o găsim, o căutăm și când o găsim nu suntem siguri că este a noastră, pentru că ne ia o grămadă de timp să ne obișnuim cu ea și atât de puțin timp să considerăm că ne aparține. Și nu, nu strici nimic din ce nu e deja stricat.

Oamenii tind să creadă că tot ce au le aparțin și nu trebuie să facă nimic mai mult. Și da, așa este. Dar sufletul nu este un lucru. Nu este un obiect și nu îți aparține. Nu vei poseda niciodată un om și nu îți va aparține fără acordul lui. Și dacă vrei să îți aparțină îi oferi fericire. Suntem capabili să oferim la fel cum și primim. Diferența este că uneori poți primi mai mult decât oferi sau poți oferii mai mult decât primești. Niciodată nu va exista un echilibru aici, dar totul depinde de tine și de limita pe care ți-o impui. Și dacă ești victima unei astfel de situații, gândește-te la câți de NU ai oferit la întrebările primite. În câte momente ai ezitat să îți faci aproapele fericit și de câte ori i-ai respins dorințele. De câte ori ai fost egoist și l-ai tratat cu EU putere. De câte ori ai țipat la el și ți-ai arătat brutal punctul de vedere. Și de câte ori l-ai ascultat?!

Ei bine, toți ne punem cenușă în cap măcar o dată în viață, dar parcă poziția de victimă e mai comodă.

Deci? Tu cum ai reacționat? Încerc să învăț de la tine.

Cu drag,

Recunoaște că-ți place!
error20

MK Asante și foaia albă

Vă spun din start că articolul ăsta nu este chiar în stilul obișnuit. Nu e pe feeling, nu vorbește despre pantofi sau orice altceva am mai postat aici. Este vorba de o lecție care mie mi-a dat de gândit.

De MK Asante am auzit întâmplător.

Omul este autor de bestseller, regizor, artist înregistrat și cel mai tânăr profesor de la Morgan State University. Și nu, nu i-a plăcut școala, a fost chiar un copil problemă.

Omu’ a descoperit in a good way modul incredibil de a conștientiza valoarea fricii pe care o simți înainte de a greși. Mi s-a părut o prostie la prima vedere, dar cam are o logică.

Când  era adolescent cu probleme la școală, profesoara de limbă engleză i-a pus în față o foaie albă și l-a îndrumat să scrie.

– Ce să scriu? – a întrebat el.

– Orice. Pentru a începe, nu trebui să fii măreț, dar pentru a ajunge măreț, trebuie neapărat să începi.

Și asta pare că i-a cam schimbat perspectiva. Peste ani, ajuns deja cunoscut, Asante ține un seminar cu prizonierii unei închisori în care le vorbește despre arta de a scrie. Acolo a întâlnit o grămadă de tineri deciși să-și schimbe complet viața.

Ieșind de acolo, a descoperit că unul dintre participanții seminarului, nu avea saltea în cameră. Destul de ciudat, știm care sunt condițiile de trai. Întrebat de ce nu are, omul i-a răspuns că salteaua confortabilă l-ar fi împăcat cu faptul că efectele greșelilor sunt ireversibile. ”Este prea confortabil și nu vreau să simt confortul într-un astfel de loc.” Astfel nu ar fi reușit să scape din aceste condiții pentru a obține mai mult.

Asante i-a întins o foaie albă.

Fiecare dintre noi este ca această foaie albă, care așteaptă să noteze pe ea noile realizări. Scrie-ți povestea în fiecare zi. Doar frica față de această coală albă face ca o istorie obișnuită să devină una minunată.

Colorează-te!

Răutatea celor din jur denotă ceea ce sunt ei, nu tu. Și răi ne pricepem cu toții să fim. Acceptă provocarea. Fă un compliment astăzi, sigur cineva îți va zâmbi, iar asta va colora foaia albă.

Ce spune Asante acum: „M-am uitat la foaia albă care strălucea ca un ocean în care se scăldau posibilitățile. Pustietatea ei m-a îndemnat să-mi spun povestea. Dar nu am putut. Eram speriat și înghețat. Erau multe lucruri pe care vroiam să le spun, dar mâna nu mi se mișca, cuvintele fiindu-mi blocate, ca apa de sub gheață”.

Mi-am propus să mă colorez și să scriu. Să îmi umplu coala albă și să trec peste frica de a nu greși. Mai bine să fac și să greșesc, decât să rămân la gândul ”cum ar fi fost dacă…?!”

Experiențele înseamnă greșeli, iar cumulul de greșeli te fac mai bun. Fii mai bun! 🙂

Cu drag, v.

Sursa foto: „Young Bucks” – MK Asante ft. King Mez

Recunoaște că-ți place!
error20

Când tu ești tu

De câte ori ai încercat să îți renegi anumite trăiri? De câte ori ai încercat să lași trecutul în urmă și să pășești cu încredere în viitor? De câte ori te-ai gândit la ”Ce ar fi fost dacă…?”

Ți-ai pus vreodată la îndoială apartenența? Te-ai uitat vreodată în dreapta ta și ți-ai pus întrebarea ”Eu aparțin acestui loc?” Ți-ai găsit răspunsul?

Sentimentul de apartenență este unul absolut normal, pe toți ne încearcă, însă ceea ce am realizat este faptul că acasă este locul în care ești tu însuți, în care respiri fericire prin toți porii, acolo unde te simți liber, acolo unde ești TU.

Ce ai făcut pentru tine? nimic. Sau tot posibilul. Ai dat totul și te-ai mințit că aparții. Ți-ai creat atmosfera, cuibușorul și ți-ai încălzit locul. Te minți singur și suferi în tăcere și partea cea mai proastă este că nu ești conștient de nefericirea pe care o provoci în jurul tău. Te afunzi într-un negru în care îi tragi și pe ceilalți, iar martorii schimbării tale suferă la fel de mult ca tine. Și pentru ce?! Ți-ai dorit fericirea, ai muncit și ți-ai construit-o. Dar ai realizat că prețul a fost prea mare. Undeva te-ai pierdut pe drum și încerci totuși să ascunzi asta. Nu ceilalți sunt vinovați că le-ai dat speranțe. Tu ești vinovat că ți-ai dorit să ajungi acolo, iar durerea te macină pe interior.

Dar la final, puțin șifonat, te ridici, capitulezi, ridici privirea și zâmbești. Te consolezi. Nu ești singurul, nu ești primul și nici ultimul. O să fie bine și știi că ceea ce urmează întotdeauna trebuie să fie mai bun.

Speri. Până la urmă, speranța nu moare, nu?! Și visezi. Este singurul lucru care nu doare acum.

Însă zâmbești. Lucruri extraordinare sunt pe cale să se întâmple.

Știi că am mai vorbit despre asta?! Aici.

Cu drag, v.

Recunoaște că-ți place!
error20

Scrisoare deschisă către un gigant medical

În secolul în care creăm roboți și ne înmulțim fără să ne reproducem, în anul în care ne lăudăm cu uterul artificial şi placenta computerizată, Alexandra moare. La nici măcar o zi după ce și-a cunoscut micuțul. Iar tu ridici din umeri pentru că nici măcar TU nu realizezi ce s-a întâmplat. Spune-mi, însă, ce măsuri vei lua în privința medicului responsabil? Pe Alexandra nu o aduce nimeni înapoi, dar câte alte mămici decartează cu încredere la voi?

Nu îți pasă, e doar un pacient pe care l-ai ajutat să dea viață și căruia i-ai declarat ora decesului. Vrei să o cunoști pe Alexandra? om împăciuitor, cu atât de mult bun simț încât să nu te deranjeze. Un om care de fiecare dată când a văzut gramul de bunătate în celalalt, l-a exploatat. Omul care a pus familia pe primul plan în orice conjunctură și care până la marea întâlnire cu viitorul visa la un întreg. Avea să devină un întreg doar pentru zece ore. Vrei să continui? Începi să regăsești omul din descriere în unul din apropiații tăi?

Pentru tine este doar un caz nefericit trecut pe lista pierderilor pentru care se deschide o ancheta și care se va închide la un moment dat. Pentru noi ceilalți, însă… spune-mi, te poți pune în locul familiei? al prietenilor? a celor care au cunoscut-o pe Alexandra? Sau mai bine nu. Pune-te în locul micuțului Eduard. Nu pentru mult timp, doar câteva secunde. Și nu acum cand are 6 zile, ci când va avea 6 luni… 6 ani…

Nu știu dacă să spun din cauza sau datorită ție… am învățat că oamenii prea încrezători în sine pot lua vieți. Oamenii care au învățat să salveze vieți. Și accept. Accept lecția asta. Dar nu accept greșeala de a trimite spre Ceruri un om sănătos care tocmai devenise părinte. O femeie care tocmai se împlinise. O viață care tocmai dăduse o viață. O proaspătă mămică. Avea totul. Pentru zece ore a avut totul.

Acum un an vorbeam aici despre cum era să îmi las creierii pe munte, despre lucrurile pe care le-am conștientizat în acele fracțiuni de secundă și vorbeam despre prietenie, despre oameni frumoși și exemple de iubire. Despre viață. Iar atunci ea era acolo.

În rest… când cuvintele nu își mai au rostul, rămân doar zâmbete și lacrimi.

 

13319702_1164600673572405_2125677636484825235_n

Recunoaște că-ți place!
error20