Tu ai față de Taxify premium?

Nu scriu eu des, dar și când scriu mă mănâncă buricele degetelor de numa’ numa’ și îmi vin la cuvinte de mă pierd în ele. Acum însă, trebuie să vă povestesc ceva.

Se întâmpla ca aseară să onorez o invitație. Și merg în duo cu una dintre cele mai frumoase ființe din viața mea. Să dau bine la audiență. Acum na, că m-am mutat înapoi în civilizație se întâmplă și să nu mai scot mașina așa des din parcare. Cei care mă cunosc au pariat pe subiectul ”cât rezistă Valeria fără chestia aia roșie care pare a fi o mașină?” Ei bine, prieteni, e roadster, și rezist, că există și Taxify!!!

Aseară însă cum spuneam, am onorat. O oră întreagă de rezistență. Mai mult nu s-a putut, că joia muritorii lucrează pe plantație. Și zic să comandăm un taxify. Booon, doo minute. Perfect! Și vine.

*Valeria, știm că ești om de comunicare, îți place să auzi povești, da’ nu, nu trebuie să conversezi de fiecare dată.*

valeria – scuză-mă, dar ești pe premium? *e a doua oară săptămâna asta când mă aleg cu un Mercedes C class, poate selectez eu aiurea că de când mi-a ros Lușki ochelarii am ceva probleme.

driver – eu da, dar nu sunteți voi de premium!

Ei bine, declar oficial FMM, dle Romeo. Că rar rămân fără replică, da` pentru tine îmi veneau în valuri și nici acum nu știu pe care să o aleg.

Ce voiam să zic de fapt și mă aștept ca cei de la Taxify să primească o monitorizare media cu tag pe numele lor. De ce le lăsați la dispoziție numărul de telefon?!

Pentru că dl Romeo după ce ne-a lăsat acasă a constatat că cineva are potențial de premium:

Și mai las încă unul, că poate poate…

Care e treaba cu gdpr-ul?

Și eu acum nu înțeleg… dacă ne-a luat din Gaia înseamnă că nu suntem premium?!
Sunt dezamăgită…

Recunoaște că-ți place!
20

Webstock. 10 ani de nota 10!

Recunosc, când am început să particip la conferințe mergeam pentru că trebuia să fiu acolo. La scurt timp am început să organizez eu microconferințe, iar prezența la evenimente începea să aibă dublu interes. Mă focusam pe contentul oferit, însă nu pierdeam din vedere nici modul în care se organizează. Știam cu ce furnizori de catering lucrează, unde se clasează locația și cum să mă organizez din punct de vedere cost efficient urmând exemplele lor. Citește în continuare „Webstock. 10 ani de nota 10!”

Recunoaște că-ți place!
20

Zâmbește, dragă!

„Nu ai zâmbit în dimineața asta…

Aș vrea să văd că ești bine, iar zâmbetul tău mi-ar garanta asta. Știu, e o perioada grea, dar trece. Nu vei zăbovi prea mult, dar lasă-mă să fiu lângă tine cum pot eu mai bine.”

Uneori, deși în doi, te simți atât de singur și epuizat de cotidian, de presiunea venită din exterior, pe care o iei și o cultivi în mintea ta, de lupta cu tine, de tot ce se întâmplă neprevăzut. Și simți că dacă pe tine te dărâmă, nu este nevoie să împarți cu cel de lângă tine… până la urmă, unul din voi trebuie să fie întreg și capabil să te salveze când simți că nu mai poți, nu?! Să te poți baza pe prezența și suportul lui. Dar știi câtă luptă interioară îi creezi?!

Acum, știți cum se spune, întotdeaua vezi mai bine din exterior. Acum văd, când shareuiesc experiențe și dau sfaturi. Pe care mi le-aș fi dorit să le aud chiar eu în momentul meu critic.

”Astăzi mi-a spus că nu zâmbesc. Dar cum aș putea să mai zâmbesc când astăzi mă trezesc să îmi iau din nou ziua în primire, zi care este oricum urâtă prin esență… abia aștept să scap, sacrificiul ăsta mă omoară.” Da… însă nu doar pe tine. Cineva suferă cot la cot cu tine. Și se simte vinovat și neputincios. Vrea să ofere mai mult, dar nu este suficient. Nu știe cum să se mai comporte și cum să îți mai fure un zâmbet. Și lupta lui crește în fiecare secundă în care caută variante și în care găsește ziduri.

Te sacrifici. Dar este vorba de echipă, nu?! Nu te vei sacrifica doar tu pe tot parcursul vieții în doi. Și să știi că ar fi mai bine să fie așa. Draga mea, noi suntem slabe, dar totuși atât de puternice și oricâte probleme am avea, le rezolvăm calculat, organizat și sub valuri de presiune. Plângem, ne îngrășăm (sau slăbim), ne încurajăm și facem față în orice circumstanță. Însă ei au fost educați să fie un suport și să gestioneze problemele ca un bărbat adevărat, că plânsul este dovada clară de slăbiciune și că slăbiciunea este și atunci când nu poate să își facă femeia să zâmbească. Dacă el are o problemă, nu o va discuta cu baieții la bere. O va discuta cu tine. Însă dacă tu ai o problemă, o discuți cu tine sau cu fetele la cafea. Știi că el este acolo, ca o gură de aer proaspăt, escapeul tău. Că ajungi acasă după o altă zi grea și că îți zâmbește.

Dar așa cum îți spuneam deja, apreciem adevarata valoare a omului atunci cand ne aflam intr-un impas, atunci cand esti pe punctul să îl pierzi sau după ce l-ai pierdut. El nu face lucrul ăsta intenționat, chiar mai mult de atât, în acest moment acumulează muuulte frustrări. Nici nu avem noi idei câte lucruri îi trec lui prin cap și la ce se gândește. Și nu toți sunt dispuși să rămână. Problemele vor exista mereu. Echipă.

Deci zâmbește. Pentru echipă.

*scrisoare deschisă către cea mai bună prietenă.

Recunoaște că-ți place!
20

Doar un călător – notes to yourself

Uneori, când simți că îți fuge viața de sub picioare și simți că cedezi, iar tot ce ți-a mai rămas este zâmbetul, când zilele te transformă în ceea ce nu ești, când respiri prin cei din jurul tău și nu pentru tine, când nu știi cu ce trăiești, că singura ta hrană este o gură de aer tare… ai nevoie de fix o secundă ca să te resuscitezi. Prima dată când am vorbit despre fracțiuni de secunde era să îmi las creierii prin Bucegi. Acum aș putea da vina pe PSD, pe CNADNR, pe oamenii ăia care au semnalizat cum au putut ei lucrarea de pe Centura București. Sau aș putea da vina pe mine pentru că viteză, pentru că grabă, pentru că absență, pentru că… Dar nu. Cred că aveam nevoie de acest moment ca să îmi amintesc cine sunt, ce pot și să nu uit să mulțumesc în fiecare zi. Să mă iubesc și să îi învăț și pe cei din jurul meu să se iubească, atunci când simt că nu pot înainta.

Data trecută spuneam că cineva acolo mă iubește, căci finalul ar fi fost tragic. Că până am ajuns jos mi-am făcut o retrospecție asupra tuturor lucrurilor care îmi formează prezentul și am realizat că într-o secundă pot dispărea toate. Doar o secundă de neatenție. Iar asta a fost a doua oară.

Mă întorc aici. Mă întorc la Valeria pe care o știam, dar care s-a pierdut urmând visuri și decepții.

Ne citim curând,

 

Recunoaște că-ți place!
20

Pune-ți cenușă în cap!

Am auzit vorba asta acum puțin timp și de atunci o tot folosesc.

Obișnuiesc ca de fiecare dată când se ajunge la un moment de asumare în care toate persoanele implicate caută să se spele pe mâini, să preiau eu partea mai puțin plăcută. Cel mai des mi s-a întâmplat la job. Deadline-uri, greșeli de comunicare sau mai grav, de buget. Am trecut de atât de multe ori prin momente de genul ăsta că la un moment dat am spus stop și m-am băgat în ședință. De unde această asumare? De ce? îți zice cineva bogda’proste?! Ajuți cu adevărat pe cineva în situația aia? Dar pe tine… cu tine cum rămâne?! Îți pui cenușă în cap, îți asumi vina, mai miroși și a incompetență și nici de gramul ăla de recunoștință că ai acoperit nu ai parte. De aceea tot aud asta cu „Valeria, ești prea mică tu, o să vezi când mai crești.” Corect. Încep să văd.

Dar mai greu este momentul ăla în care încerci să îți asumi în viața personală. Și ai facut-o de multe ori. De obicei, oamenii tind să arate cu degetul, să sublinieze și să scoată și ochii cu greșeala făcută de cei de lângă, iar în funcție de gravitatea acesteia, să se posteze și în calitatea de victimă. Ei bine, știm, am fost cu toții puși în ambele situații, și de-o parte și de cealalta a baricadei. Dar totuși, cum ai reacționat?! Încerc să învăț de la tine.

Eu, de exemplu, aplic metoda Oglindă. Mă uit la mine și mă analizez. Mă gândesc la ce am făcut, la cum s-a ajuns acolo și ce aș fi putut face mai bine. Îmi caut vina și mă analizez. De multe ori prea mult. Dar nu îți recomand asta. De multe ori te încarci cu greșeala ta și îți asumi factorii care te-au influențat să o faci. Decizia îți aparține întotdeauna, dar oameni suntem, adică imperfecți, iar prin puterea influenței tinzi să faci dintr-o decizie individuală, una de grup.

Întotdeauna vei găsi un bun mai bun decât ceea ce ai deja. Îți mai aduci aminte când eram mici și ne jucam în fața blocului?! Întotdeauna păpușa Andreei de la etajul trei era mai frumoasă, avea haine mai frumoase, iar părul… părul era blond, iar păpușa ta era brunetă. Dar mașinuța lui Claudiu, colegul de bancă cu care te întâlneai după ore ca să construiți trasee din nisip?! Era blindată și i se deschideau ușile. A ta era galbenă și nu avea nimic special. Sau mingea. Degeaba îi cumperi copilului tău toate culorile și dimensiunile că tot la mingea copilul cu care tocmai s-a împrietenit în parc trage.

Așa e și când creștem. Levităm în jurul fericirii și încercăm să ajungem cât mai aproape de nucleu. De ce eu?! De ce acum?! Am stricat fericirea altora? De ce am făcut-o?! Pentru că FERICIRE. Pentru că până să o găsim, o căutăm și când o găsim nu suntem siguri că este a noastră, pentru că ne ia o grămadă de timp să ne obișnuim cu ea și atât de puțin timp să considerăm că ne aparține. Și nu, nu strici nimic din ce nu e deja stricat.

Oamenii tind să creadă că tot ce au le aparțin și nu trebuie să facă nimic mai mult. Și da, așa este. Dar sufletul nu este un lucru. Nu este un obiect și nu îți aparține. Nu vei poseda niciodată un om și nu îți va aparține fără acordul lui. Și dacă vrei să îți aparțină îi oferi fericire. Suntem capabili să oferim la fel cum și primim. Diferența este că uneori poți primi mai mult decât oferi sau poți oferii mai mult decât primești. Niciodată nu va exista un echilibru aici, dar totul depinde de tine și de limita pe care ți-o impui. Și dacă ești victima unei astfel de situații, gândește-te la câți de NU ai oferit la întrebările primite. În câte momente ai ezitat să îți faci aproapele fericit și de câte ori i-ai respins dorințele. De câte ori ai fost egoist și l-ai tratat cu EU putere. De câte ori ai țipat la el și ți-ai arătat brutal punctul de vedere. Și de câte ori l-ai ascultat?!

Ei bine, toți ne punem cenușă în cap măcar o dată în viață, dar parcă poziția de victimă e mai comodă.

Deci? Tu cum ai reacționat? Încerc să învăț de la tine.

Cu drag,

Recunoaște că-ți place!
20